Zece ani de gânduri

Privesc la pistolul care mă ţinteşte-n frunte. Privesc… şi nu am nici un gând… nu am nico frică… nu am regrete… Privesc cu linişte… Suntem luaţi ostatici în biroul unde activăm pe-atunci ca voluntari. Oare dacă mă arunc cu pumnii la ei voi izbuti ceva?… sunt prietenii mei jos, care pot fi răniţi. Glasul celui ce ţine pistolul în sfârşit a răsunat:

– Что сука, в глаза смотрешь, хочешь запомнить?

Răspund nu! şi sunt trimis la loc. Iulian, prietenul meu e împuşcat în picior. Aşteaptă terminarea calvarului culcat la podea. Radu, un alt prieten primeşte şuturi chiar în faţă. Tipul cu cagulă pe cap îmi spune să mă aşez pe scaun. Aşezându-mă aud o bubuitură.

– Am fost împuşcat în cap! Nu! Sunt în stare să gândesc, înseamnă că nu sunt mort! Pierd conştiinţa!

Mă trezesc… mascaţii caută prin birou. Sunt întrebat unde sunt cheile de la safeu. Cu greu înţeleg ce mi se spune.

– La şef.

Mascaţii strâng tot ce au de luat şi plecacă. Motivul acestui asediu şi luarea ostaticilor sunt acele 2 computere (486 şi penntium II), un scaner şi un printer color.

Eram opt în birou. Mare tupeu trebuiau să aibă indivizii pentru a ataca un oficiul cu opt tineri.

Ei au plecat. M-am sculat în picioare clătinându-mă, mă îndreptam spre uşă. Verificam să nu fie agaţat vreun dispozitiv explozibil, nimic. Am deschis fereastra pentru ca să rog trecătorii din stradă să fie chemată poliţia.

L-am legat pe prietenul meu la picior, l-am ajutat să se scoale. A plecat la Spitalul Republican. Eu cu capul însângerat m-am pornit din urmă. Nu aveam bani aşa că am plecat pe jos. Pe Iulian l-au anunţat că nu-i fac operaţie până nu demonstrează faptul că are bani. Banii i-am găsit cu toţii.

Ulterior, prietenii mei mi-au mărturisit că vedeau în ochii mei dorinţa de a ataca, bine că nu am făcut-o.

Comandă sau jaf armat? Această întrebare mă macină de ceva timp.

Stăteam în birou la poliţist… Era a doua zi după ce am fost luaţi ostatici, tot mă gândeam la faptul că poate era bine să discut cu un psiholog. Poliţistul mi-a spus:

– Hai, recunoaşte! Am vorbit cu prietenul tău şi a recunoscut că voi aţi organizat jaful!

– Dle poliţist, e o prostie ce spuneţi!

Din nou tupeu… poliţistul m-a învinuit în faptul că eu am fost organizatorul jafului. Unde era psihologul? Unde era ţara în care mi-aş fi dorit să trăiesc?! Am stat 2 ore în birou la poliţist. Am povestit despre faptul că poate cei de la McDonalds sunt vinovaţi că au fost organizate proteste contra construcţiei acestuia? Poate e Uniunea Veteranilor războiului din Afganistan, care tot doreau să construiască ceva într-un parc de la Botania? Poliţistul insista într-una că eu sunt acel care am organizat totul. Negam.

– Bun… Nu tu eşti, da’ trebâ să ne ajuţ’. În cabinetu’ di alături esti un pid… (oarecare om) care ştim că e rău, numa’ câ n-ari şini sâ-l recunoascâ. Iscăleşti aişi câ l-ai văst cum fura… bla, bla, bla…

– Să semnez contra unui om? Da’ nu l-am văzut?!

– Ei, mari treabâ!

– Nu, nu l-am văzut, nu semnez.

Azi, e 21 aprilie, cu o zi înainte de Ziua Pământului 2010. Felicitări ostaticilor care au supravieţuit. Au trecut zece ani. Sunt sigur că nu voi afla adevărul.

Nu mă întrebaţi de ce!… Nici azi, nici mâine… Nu mă întrebaţi de ce nu cred în pactul ribbentrop-molotov! De ce nu cred în statalitatea Republicii Moldova! De ce nu cred în organele de forţă! De ce nu cred în faptul că ceva poate să se schimbe spre bine!

Nu vreau să dau răspunsuri!

Radu Bajureanu,

Unul din ostatici