Nedumerirea muzicantului
Odata am fost intrebat de un muzicant:
- Cum crezi, paianjenilor le place muzica?
- N-am avut prilejul sa-i vad in calitate de melomani...
- Pot sa-ti dovedesc ca nu prea ai dreptate. Paianjenii se invioreaza la zgomotul produs de toba, iar ca sa te convingi de spusele mele, vino la repetitie.
Asa am si facut. Intr-o seara m-am dus in sala unde orchestra invata o melodie noua.
- Priveste incoace: o panza de paianjen e intinsa la oberlihtul deschis. A doua se afla sub streasina, nu departe de fereastra. Paianjenii stau pititi in ascunzisurile lor, dar vei vedea cum vor iesi acusi la lumina. Sandel, ia zi-i o melodie la vioara.
Un baietas imbracat in bluza nationala a inceput sa cante.
- Priveste! - am exclamat. -Nici un paianjen nu iese din cuibul sau.
- Mai stai, sa dea glas toba...
Si ce credeti? La sunetele bubuitoare ale tobei a aparut mai intai paianjenul de pe panza de la oberliht, apoi si cel de sub streasina.
M-a mirat si pe mine reactia lor la o asemenea muzica, pana cand am inteles ca e vorba nu de auz muzical. La bataile tobei, aerul vibreaza si pune panzele in miscare, iar paianjenii cred ca le-a cazut prada vreo insecta.

Leurda
Leurda, o planta erbacee cu flori albe si miros puternic de usturoi, e mai numita ceapa ursului si usturoi de padure.
Ea se afla peste tot: in poiana Caprioarei, langa izvorul Haiducilor, prin valea Cotofenei, - imi povestea mos Ilies, care mai facea cate o para vanzand la piata aceasta planta legumicola padureana, ce creste din mila Celui de Sus.
- Maine plecam dupa leurda, - zise mosul.
In zori bocani in sticla geamului:
- E timpul!
Echiparea a fost simpla: rucsacul si un cutit.
De la marginea padurii cotind la dreapta, am zarit intre salcii si plopi o poienita plina cu leurda!
- Uite cat e de prospetica! - mos Ilies incepu sa morsoace o tulpinita.
- Cat e de iute!
Urma culesul: rucsacul lui mos Ilies - plin, iar intr-al meu - cateva manunchese.
- De ce ai strans numai atat? - Se mira mosul.
- Nu-mi trebuie mai multa. Cu sotia si copiii vom manca-o proaspata, - am raspuns.
- Ai dreptate. Daca, cu si fara trebuinta ar fi carata leurda din padure, repede si ea ar nimeri in Cartea Rosie!
Fara graba am coborat spre un paraias cu apa limpede si rece, ce clipocea dintr-un troian de zapada. De acolo am iesit la drumul ce duce spre casa, ducandu-le celor de-ai casei primele vitamine de padure din acel an.

Vulpea pedepsita
Impreuna cu un card de gaste salbatice, in baltile de prin partile Cahulului venise si o pereche de lebede.
Cand satenii le vazuse pentru prima data, s-au gandit, ca ele vor face un scurt popas, ca mai apoi sa plece mai departe spre tinuturile nordice. Dar s-au inselat. Lebedele au indragit aceste locuri cu soare mult, pline cu verdeata si cat e ziulica de mare pluteau pe oglinda apei ca niste adevarate printese.
E greu de spus, de ce pasarile acestea mandre si frumoase au ramas pe meleagurile Cahulului. Un lucru era cert: ele traiau in intelegere cu toate zburatoarele. Mai mult ca atat: o multime de rate salbatice si lisite negre ca taciunele isi facuse cuiburi pe o insulita, in vecinatate cu lebedele. Pasarile localnice se simteau nespus de bine in prezenta lebedelor, pentru ca rapitoarele nu indrazneau sa se apropie de insulita.
In schimb, o vulpe a avut totusi de furca cu lebedele.
O cumatrita lihnita de foame a venit la iezatura si astepta sa-i cada in gheare vreun crap prostut, credul si gras.
Dar pestii huzureau la mijlocul bazinului, acolo unde pescarii le aruncase hrana.
Atunci, gandindu-se ca numai pe insulita cu pasari ar putea sa-si potoleasca foamea, vulpea s-a aruncat in apa. Se misca exact spre cuibul lebedelor, convinsa ca pasarile vor da bir cu fugitii si ca va face un ospat de zile mari.
Vazand-o aproape de mal, una dintre lebede nu s-a lasat intimidata. Pasarea a iesit pe neasteptate in calea vulpii si a lovit cu aripile in apa, care a nimerit in ochii animalului. Vulpea a orbit pentru un moment, si tocmai atunci simtise doua lovituri puternice si inca doua...
Pentru vulpe situatia devenise critica. Daca ea ar fi fost pe un loc uscat, e clar ca pasarea o primea dupa merit. Dar pana la mal mai era o distanta bunicica, si unde mai pui ca apa era destul de adanca. Lebada, intelegand, pe semne, neputinta vulpii, o tot lovea, facand-o sa bea nitica apa.
Vulpea gafaia din greu si numai atunci cand a ajuns la mal, lebada a lasat-o in pace.

Fetita si delfinul
O plaja ca multe altele din zona orasului balnear Constanta. Sagetile de lumina ale soarelui reflectate de apa marii, trezeau in inima flacara bucuriei de a trai. Dar cei mai veseli erau copiii, care se balaceau intr-un loc rezervat special pentru ei. Ei se scufundau, inotau, se stropeau, apoi impreuna cu cei maturi tolaniti pe nisipul moale, umed si cald faceau bai de soare.
Dar... ca un trasnet din senin, se auzi vocea disperata a unei mame:
- Pe fiica mea au luat-o valurile! Oameni buni, salvati-o!
Lumea de pe litoral, ingrozita, scrutand cu privirile departarile, zarisera o luntrisoara de cauciuc pe care statea intinsa o fetita de vreo sase anisori.
In larg porni o barca cu motor. Dar incercarea de a salva fetita era supusa esecului. Distanta intre salvatori si jertfa marii era prea mare.
Totusi, se intampla o minune. Auzind tipetele de groaza ale copilitei, un delfin, aflat intamplator in preajma si intelegand situatia dramatica creata, a inceput sa impinga spre mal luntrisoara cu nefericitul pasager pe ea.
Cand barca a ajuns in zona lipsita de pericol, mama si-a luat fetita in brate si a iesit cu ea pe uscat. Iar delfinul facu cateva salturi pe suprafata apei. Apoi, scufundandu-se, disparu in adancul marii.

Radion CUCEREANU