SalvaEco

In satele minerilor carora odinioara nu le incapea salariul in palarie nu vezi masini, nici vile sclipitoare, ci numai pasnicia molcoma a oricarui sat din muntii Transilvaniei. Parca nu acolo, pe la ei, s-ar fi spart teava banetului de pe lume.

In Muntii Bihorului a mai ramas o singura mina de uraniu: Baita. Prin anii ?60, sovieticii vecini si prieteni au descoperit aici uraniu si il carau cu trenurile in ?nemarginita patrie a popoarelor?, in contul datoriilor de razboi. Atunci, prin maruntaiele muntilor, forfoteau, ca furnicile, peste 30.000 de mineri. Astazi mai lucreaza doar 80. ?Peste trei-patru ani va inceta extractia si in aceasta ultima mina de uraniu din Apuseni?, spune inginerul Nicolae Popa, directorul Sucursalei Bihor a Companiei Nationale a Uraniului (CNU), anuntind sfirsitul. ?Daca am avea acum zacamintul exploatat de rusi, am domina piata mondiala a uraniului?. Dupa unele estimari, uraniul luat de rusi ar ajunge pentru centrala de la Cernavoda, cu toate reactoarele in functiune, timp de 25-30 de ani.

Din 1954, cind s-au deschis primele mine de uraniu, si pina astazi, muntii au fost facuti svaiter. Ce s-a scos din burta muntilor a format alti munti – milioane si milioane de metri cubi de steril, in halde lungi de doi kilometri si inalte cit un turn cu 50 de etaje. Dupa inchiderea acestei ultime mine din Apuseni se va mai exploata uraniu doar de la Crucea, din Suceava. Sarcina de temelie a Companiei Nationale a Uraniului in urmatorii 15-20 de ani va ramine ecologizarea minelor. Sterilul adunat in 50 de ani de exploatare va trebui reintrodus in galerii, iar gurile minelor sa fie betonate. Asa se va gitui rasuflarea otravita a gaurilor din munti.

Oraselul fantomelor

La numai un kilometru si ceva de gura minei Baita, se afla colonia Baita-Plai, despartita de exploatare doar de o bariera cu gardian si potaie, nepasatoare fata de radiatii, si de amintirea unui gard furat: citeva blocuri in care intre 1954 si 1963 au stat soldatii sovietici care pazeau mina – ei cu kalasnikovul, romanii cu lopata. Cindva era un fel de orasel: cu camin cultural, cu cantina, cu magazine. Acum toate sint in ruina. Din zidurile cazute curg sirme ruginite. Zapada tirzie, de sfirsit de martie, nu reuseste sa ascunda peisajul dezolant: blocuri ramase fara balcoane, fara ferestre, cotete din care razbate guitat de porci flaminzi. Pe undeva prin blocurile stapinite de igrasie mai locuiesc 16 familii de fosti mineri. N-au avut bani de case acatarii la oras, in Stei, sau printr-un sat, aiurea, si stau in apartamentele astea, cumparate pe mai nimic, nu mai confortabile si mai primitoare decit galeriile minei de uraniu. E ca si cum si-ar continua si la pensie viata de ocna.

Colonia pare pustie, dar se simt ochi curiosi privind de dupa paturile puse in geam in loc de perdele. Un barbat indrazneste primul sa iasa din ascunzatoarea rece, iar dupa el, unul cite unul, se aduna pensionarii, tiptil, ca niste fantome, cu fete minerale, imposocate.

Viata de boschetar

Indraznetul se recomanda Florian Covaci. Fata lui e astupata de un nas cit pumnul, buburos, cu carnea inmugurita. Numai el, dintre toti, aduce cu un mutant din epopeile apocaliptice de pe ecrane. ?De la uraniu s-a slutit asa!?, glumeste unul. ?Ba e de la varsat de vint, sare nea Covaci, de mic am fost asa. De la uraniu am eu altele?? Si dupa el incep toti sa se vaiete de betesugurile pricinuite de radiatii, de la unghii pina la parul din cap, dar tot ei recunosc, mai incolo, ca n-are nici pe dracu? sa traiasca linga mina, ca-s obisnuiti, ba chiar le lipsesc radiatiile daca se intimpla sa plece departe. ?Darius al meu are doi ani jumate – zice Mihaela Ion, mama pruncului. M-am mutat in Bistrita si s-a imbolnavit, nu-i pria aerul. Numai prin spitale l-am tinut. Am venit inapoi aici si, uite-l, acum se simte foarte bine?.

Omul cu nasul stupefiant opreste jelania generala si, ca un lider, puncteaza el cum a ajuns minerul bataie de joc: in primul rind, pensiile – de radiatii nici sa nu mai vorbim; pensii de patru milioane si ceva, bani numai cit sa nu mori de foame acolo, in munti, la gura minei, dupa ce ti-ai rupt ciolanele ca sa scoti uraniul din piatra; o pravalie cu rafturile goale; o scoala, in sufrageria unui apartament mai bunicel (cancelaria e in bucatarie), cu sapte copii de unu-patru, toti intr-o clasa – cei mai mari se duc pe jos cinci kilometri pina la scoala din Baita-Sat; medicamente gratuite si asistenta medicala, ioc? Viata de boschetar. ?Pentru asta ne-am mincat noi sanatatea in uraniu, domnule??

Cel mai mare salariu

Nimeni nu avea, in Romania comunista, nici Ceausescu, salariu cit un miner de uraniu. Un tinar profesor, posibil viitor academician, incepea cu mai putin de doua mii de lei pe luna; un miner cistiga, din prima, peste cinci mii si ajungea la zece mii si chiar mai mult.

?Trebuia sa fii mare, tare si prost?, zice Viorel Petris, la circiuma din Finate, rizind si turnindu-si in despicatura risetului, printre resturile de dinti, un molotov de Scandic. S-a pensionat la 40 de ani, dupa 15 ani de vechime, cind avea dintii intregi si erectii ca tot omul. Si o mai intindea, daca n-o lua la ochi, si nu numai, pe Maria-Cristalena, o moata tocmai din Brad, care i-a facut doi copii intr-un an: fetita in ianuarie, puiul de miner in noiembrie 2004, si nu l-a mai lasat in mina. Viorel n-a prins vremurile cind un miner de uraniu putea sa ia, daca avea muschi de dat la lopata, mare si tare fiind, nu neaparat prost, unspe mii de lei pe luna – cit pentru doua masini pe an ori pentru o casa ca de activist. Astazi, in satele minerilor carora nu le incapea salariul in palarie nu vezi masini; nici vile sclipitoare, ci numai pasnicia molcoma, no!, a oricarui sat din muntii Transilvaniei. Parca nu acolo, pe la ei, s-ar fi spart teava banetului de pe lume. Aproape toti si-au cumparat cai, dar nu-i pun la munca, ii tin numai asa, de fala.