Suprafaţa totală a Terrei constituie 510 milioane de km², din care 361 milioane de km² (70,8 %) sunt ocupate de ocean, iar restul – 149 milioane de km² (29,2 %) – de uscat, din care doar 13 % (19,37 milioane de km²) este acoperită de soluri valorificate agricol. Din acestea, suprafeţe enorme pot servi agricultura doar în cazul administrării unor cantităţi mari de îngrăşăminte şi apă.
La nivelul Planetei, se pierd anual 50-70 de mii de km² de sol. Cauzele degradării solului datorate activităţii umane sunt: exploatările miniere, defrişările pădurilor, desecările, aratul necorespunzător, exploatarea intensivă, folosirea excesivă a îngrăşămintelor şi pesticidelor, păşunatul excesiv, turismul practicat necorespunzător. Pierderea de soluri fertile este condiţionată de accentuarea unor tendinţe relativ noi:
1. Industrializarea agriculturii, în cadrul căreia se pune accentul pe obţinerea unor recolte bogate într-un timp scurt şi nu pe menţinerea fertilităţii şi productivităţii de lungă durată a solului.
2. Răspândirea oraşelor, în cadrul căreia omul construieşte drumuri şi clădiri, fără a lua în considerare conservarea solurilor.
Sub influenţa omului, eroziunea solului îşi sporeşte viteza de 100 – 1000 de ori. În rezultatul acestei eroziuni accelerate, pe parcursul ultimului secol au fost pierdute 2 miliarde de hectare de soluri fertile sau 27 % din suprafaţa terenurilor valorificate agricol.
Solul este o formaţie naturală specifică ce are un şir de însuşiri proprii atât naturii vii, cât şi celei nevii. Fiind fertil, el oferă condiţiile necesare pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Solul este un corp natural, independent, format din straturile de suprafaţă ale rocilor muntoase (parentale) prin acţiunea plantelor, animalelor, climei şi a omului. Cele mai bune sunt solurile cu structură microglomerulară, cum sunt, de exemplu, cernoziomurile.
Trei pătrimi din teritoriul Republicii Moldova sunt acoperite de soluri cernoziomice. Niciun alt teritoriu din lume nu dispune de un procent atât de mare de cernoziomuri în raport cu celelalte tipuri de sol. Formarea acestei bogăţii naturale fără pereche a durat secole, milenii.
Numai zece la sută din pământul globului e cernoziom. Republica Moldova are un pământ fertil, bogat şi adeseori noi aproape făceam caz, că uite, avem soluri în unele raioane de la nord, unde stratul de cernoziom ajunge la 3 metri. Indiscutabil, pământul este cea mai mare avere a noastră, considerată încă de Docuceaev o mare minune a naturii. Cu toate acestea, avem şi locuri unde cernoziomul s-a împuţinat sau e pe cale de a dispare din cauza eroziunii şi din cauza intervenţiei omului, care nu totdeauna şi-a coordonat activitatea cu ştiinţa. Tendinţa spre gigantomanie care s-a manifestat în agricultura Moldovei sovietice a avut grave consecinţe de ordin ecologic. Nu erau rare cazurile, când mai întâi se construia întreprinderea, apoi se constata lipsa instalaţiilor de epurare. Puse în funcţiune, aceste întreprinderi au adus daune irecuperabile naturii. În multe privinţe, Moldova sovietică a fost un poligon experimental unional, fapt care s-a răsfrânt negativ asupra mediului ei ambiant. Astfel, complexe animaliere de câte 54 de mii de capete au împânzit în perioada respectivă republica, atingând cifra de 20 (!), pe când în Letonia, de pildă, exista numai unul. Un complex zootehnic de 54 de mii de capete poluează mediul în egală măsură cu un oraş de 500 mii de locuitori. Modova socialistă ocupa primul loc în fosta Uniune Sovietică şi în Europa la aplicarea pesticidelor, în medie câte16 kgde otravă curată la hectar. Ba chiar mai mult: pe ogoarele unde erau crescute culturi tehnice, zarzavaturi, erau introduse şi câte 40-50-80-100 de kilograme de pesticide la hectar. Un alt loc de frunte – iarăşi primul! – îl ocupam şi la aplicarea erbicidelor: la fiecare hectar de 12 ori (!) mai mult decât media pe fosta Uniune. Aplicându-se orbeşte pesticidele, au fost distruse în mare parte microfauna şi microflora, care a încetat să mai lucreze pentru a forma solul.
Pământurile noastre rămân fără de humus care a scăzut simţitor până la un strat de 2-3 cm. S-a calculat, că o recoltă bună de porumb (27,2 chintale/ha) costă circa trei tone de sol pierdut. O suprafaţă de un hectar de sol la grosimea de15 cmcântăreşte circa 2000 de tone, sau1 cmcântăreşte circa133 kg. Pierderea a 20 de tone de sol la hectar înseamnă că la fiecare 7 ani se pierde1 cmde sol. Conform unor estimări, la fiecare2,5 cmde sol pierduţi din stratul superficial al acestuia, recolta anuală de porumb scade cu27,2 kg, sau cu 10 % (calculele se referă la condiţiile S.U.A.).
Conform statisticilor republicane de la sfârşitul anilor ’80, anual, din pricina alunecărilor şi eroziunii, ieşeau din circuitul agricol circa 18 mii de hectare. La începutul anilor ’50 – ani grei, de după război, de după secetă, de după alte calamităţi – în republică era o singură şcoală de copii debili – una singură! La sfârşitul anilor ’80 în republică activau zeci de asemenea şcoli. Copiii debili, bolnavi de ficat, plămâni şi alte vicii sunt şi un rezultat al administrării nesăbuite pe ogoarele, viile şi livezile noastre a chimicalelor. A sporit incidenţa maladiilor oncologice, legate de chimizarea intensivă a solului republicii. Apele freatice au devenit într-atât de poluate, încât conţin nitraţi, iar nitraţii sunt cancerigeni. Cineva a şi glumit, Homo sapiens de la noi se preface în Homo intoxicantus. În mod voluntarist şi dictatorial, s-au uscat bălţile Cahulului – zeci de milioane aruncate în vânt, şi s-a acceptat construirea canalului Dunărea – Nisporeni, care avea să coste miliarde de ruble. Numeroase terenuri valorificate din luncile Prutului şi ale râurilor mici au ieşit din uz din pricina salinizării. Era planificată construirea unui complex (!) de fabricare a pesticidelor la suburbia capitalei, pe o suprafaţă de 70 de hectare. Luncile râurilor, bălţile, locurile înmlăştinite au fost uscate, asanate şi puse în circuitul agricol. Aceasta a fost o crimă gravă comisă împotriva naturii. Strategia agrară era axată pe extinderea producţiei şi folosirea epuizantă a resurselor naturale. „Valorificarea” luncilor Nistrului, Prutului, Răutului, Bâcului, Cogâlnicului s-a dovedit a fi nemaipomenit de dăunătoare.
Conform statisticilor oficiale ale vremii, la sfârşitul anilor ’80, o treime din terenurile lucrate (!) ale republicii, adică 700,9 mii de hectare erau atacate de eroziune. Pe parcursul unui singur pătrar de veac, Moldova devenise cea mai poluată parte a Uniunii RSS. Moldova se situa pe primul loc în U.R.S.S. după otrăvirea apelor şi a solurilor cu nitraţi, substanţe ce prin disociere generează nitrozoaminele cancerigene şi mutagene.
Câştigă tot mai mult teren opinia conform căreia, în Republica Moldova, trebuie să facem uz de irigare doar în situaţii extreme, pe timp de secetă. Timp de zece ani pe un hectar de pământ irigat se depun cincisprezece tone de săruri. Se spală humusul, sărăcesc solurile. Prin irigare cu apă poluată se schimbă în rău chimismul solului.
Ar trebui să ne pună în gardă faptul că într-o republică, cea mai de preţ bogăţie a căreia este pământul, suprafaţa carierelor creşte foarte repede. Pe timpuri, Moldova a ajuns să ocupe locul cinci între republicile unionale, potrivit suprafeţei totale a acestor exploatări. Ştim cu toţii ce înseamnă o carieră. Aspectul ei este dezolant şi sterp. Eforturile de a recultiva terenurile unde exploatările de piatră s-au încheiat, de altfel insuficiente şi sporadice, nu dau mare lucru. Odată dezechilibrate, sistemele ecologice au nevoie de decenii întregi pentru a-şi reveni şi a căpăta aspectul iniţial. Unele dintre ele însă sunt pierdute pentru totdeauna. În plus, nici vorbă nu poate fi de reintegrarea acestor suprafeţe în circuitul agricol. Perturbările ecologice afectează nu numai zona în care au loc extragerile, ci şi terenurile din vecinătate, cuprinzând o suprafaţă de patru – cinci ori mai mare decât aceea a carierei propriu-zise. În jurul carierelor apar munţi de moloz, munţi ce ocupă prin masivitatea lor zeci de hectare de pământ bun. Adică, dărâmăm stânci şi, în locul lor, ca un gest compensatoriu, ridicăm munţi de deşeuri. Pe aceşti munţi îi spală în permanenţă ploile şi o pastă densă nimereşte ca o pecingine în râuleţe, în iazuri, pe terenuri adecvate păşunatului sau semănatului. Vântul puternic ridică în aceste locuri nori grei de praf.
De la o vreme încoace moş Gheorghe a cam uitat de sapă şi vine la magazin sau la piaţă după chimicale. Unitatea de măsură a lui moş Cheorghe e pumnul, iar principiul agrotehnic de folosire a chimicalelor e cunoscut: cu cât e mai mult, cu atât e mai bine. Devine tot mai greu să crezi şi în calitatea producţiei agricole de la tarabă. Mărul rumen a devenit expresia abuzului de pesticid, şi nu a vigorii lui nutritive.
Conservarea solurilor se constituie într-o problemă de prim rang nu doar de ordin ecologic şi tehnic, ci şi politic şi economic. Este necesară elaborarea unor agroecosisteme mai eficiente şi mai armonioase.
Articol şi foto realizat de:
Dorina BLÎNDESCU
22 Mai 2012